Seria Experiențe cu Haiducu’ împărtășește din micile și marile momente de zi cu zi, și dinamica dintre noi, ca părinți, și băiatul nostru (poreclit Haiducul, printre multe altele). Nu avem pretenția ca aceste materiale să aibă fundament educativ, nu dorim să prezentăm modele de urmat, ci doar să reliefăm cum anume decurge interacțiunea părinte – copil și optica noastră ca părinți în cazul de față.
O știți pe asta: momentul acela în care simți că Munch te-a pictat pe tine în „Țipătul”, în secunda în care corzile vocale ale preaiubitului tău vlăstar fac posibilă apariția în eter a cuvintelor: Am obosit. Vreau în brațe! Hai că nu e chiar sfârșitul lumii, dar clar e un pas în acea direcție.
Ei, și ce facem atunci? Pentru a evita o răscoală a genunchilor și o mineriadă a vertebrelor, sătule până la refuz de ridicat și cărat în brațe zbânțuitele kilograme suplimentare, găsim alternativa, Sfântul Graal, salvarea ligamentelor: căratul în cârcă (a se citi cu tonalitatea unui zeu, ca și cum ar vorbi Zeus). Sigur, nu este la fel de amuzant, nu gâfâi ca o hienă în savană, se pierde tot farmecul și mâinile o să îți amorțească la un moment dat ca doi crenvurști fierți și păstoși (generația mea i-a prins), dar totuși…
Eram în Viena, prin Michaelerplatz, îndreptându-ne spre Hofburg, și Haiducul se postează în fața mea în stilul caracteristic, precum Cristiano Ronaldo la loviturile libere: „Mă iei în cârcă?”. Agreasem în prealabil momentul acesta fatidic (despre stilul nostru de agreement-uri vom discuta în alt episod). L-am luat, în 5 minute vorbea ca un individ în stare avansată de ebrietate, care are impresia că asfaltul este turnat pe verticală, că el merge corect, și că toți ceilalți oameni merg aplecați la 90 de grade. Deja Haiducul eșuase pe mine, era crenvurști și el: epuizat după o zi de vizitat, a adormit, evident vorbind, că asta știe, asta face. M-am întors către familie și am primit asigurări cu felicitări: E kaput!
Care este ideea, deloc clară în articol până acum? Ca mai tot ce înseamnă creșterea și educarea unui copil, mi se pare o artă să „navighezi” și să negociezi căratul în brațe sau în cârcă. Trebuie să înțelegi copilul (serios, ce informație nouă, ți-am schimbat sistemul de valori, așa-i?), să îți dai seama când este un capriciu, când este necesar, când are potențial să îți facă viața mai ușoară. Dacă propunerea vine din partea părintelui, are cam toate șansele să devină un capriciu. În unele momente este eficient să negociezi: Mergi tu singur până la punctul x, apoi te iau eu în cârcă. Alteori, în condiții de oboseală sau frustrare, negocierea nu doar că nu este eficientă, dar poate declanșa Dragonelul din el. Și atunci simți că ai aruncat bolul cu fasole în ventilator. Cum ar spune Po în Kung Fu Panda: „There is no secret ingredient”. Cred că mi-e cam foame, ultimele două propoziții fac referire la mâncare. Tschüss!
