Seria Experiențe cu Haiducu’ împărtășește din micile și marile momente de zi cu zi, și dinamica dintre noi, ca părinți, și băiatul nostru (poreclit Haiducul, printre multe altele). Nu avem pretenția ca aceste materiale să aibă fundament educativ, nu dorim să prezentăm modele de urmat, ci doar să reliefăm cum anume decurge interacțiunea părinte – copil și optica noastră ca părinți în cazul de față.
Într-un curat spirit eminescian & maiorescian, formele fără fond par a ne lovi în coafură mai rău decât în epoca în care ele bebelușeau, pe la mijlocul secolului XIX, evident odată cu procesul de modernizare a proaspetei Românii, entuziasmată și complet praf și pulbere, aplicând principii și importând instituții occidentale pe un calapod mioritic, agrar și turcizat (n-am nimic cu turcii, Doamne fere’, înțepam cu sulița în moravurile și mentalitățile vremii).
Stai bro, puțin, o să spui, aici e blog de parenting și chestiuni adiacente. Adevărul e că am cam pornit-o filosofic, dar cu un scop: încerc să atribui un simptom unei boli cu know-how-ul unui doctor de ocazie, recunosc. În fine, iată episodul:
Pe Valea Prahovei, la DN 1, lângă Câmpina, în Cornu de Jos, ca să fiu mai ortodox ca Patriarhul, avem un restaurant care, din diverse motive, ne place. Restaurantul OZN, în formă de farfurie zburătoare, cu extratereștri la interior și români flămânzi la exterior, cu o terasă superbă în spate, spre pădure – sunt chiar și alei spre mese până la marginea pădurii, un copil deprins cu joaca în natură n-are nevoie de nimic altceva, Good job! Ce-i drept, în partea din față a terasei, unde nu este umbră, cred că am văzut și vulturi dând târcoale leșurilor nefericiților care au fost răpuși de arșița Soarelui care vara topește nemilos cam tot, organic sau anorganic (am glumit cu leșurile).
Ne-am așezat cu niște prieteni pe terasa neletală din spate, fugind ca după tren să nu ocupe altcineva singura masă rămasă disponibilă. Haiducul și partenerul de joacă s-au înfipt în verdeață, după ce s-au înfipt în grătarul din piept de pui. După ce am mâncat, am zis că „Uite, boss, s-au eliberat mese la pădure!”, mutăm șandramaua să fim mai aproape de bursucii noștri. Ca întotdeauna când scapă la verdeață, haiducul scanează bălăriile și o găsește! Creanga perfectă, bățul magic, lemnul celest, pe care îl va târâi după el până când, cu Autan cu tot, ne măcelăresc țânțăroaicele (masculii sunt liniștiți, da?) și fugim acasă bezmetici ca turcii în atacul de noapte a lui Vlad Drăculea la Târgoviște. Jur că n-am absolut nimic cu turcii, am mâncat pizza & kebab foarte bune și decente ca preț în Viena la o locație turcească, toată ziua ei „My friend!”, eu „My friend!”, eu cu bacșișul, ei puneau cu generozitate la românul flămând, hence the friendship.
Revenind la povestea bățului magic, mai găsesc ai noștri încă un partener de joacă. Eu mă duc în pârjolul de pe terasa din față ca să mai aduc niște scaune, aveam multe catrafuse, la drum cu haiducii. Când mă întorc, observ doi bursuci îndărătnici care se luptă cu îndârjire pe o creangă, fiecare trăgând-o spre el cu mușchii încordați și sprâncenele încruntate. Mă gândesc că e potențial de accident, rămân uimit când realizez că e și o mămică lângă ei care nu reușește să gestioneze situația, observă neputincioasă Local Kombat de OZN. Focalizez mai bine și îmi dau seama că unul dintre bursucii îndărătnici e chiar haiducul meu: cel din stânga, care e tăcut, dar crâncen de încruntat și cu privirea furioasă, iar zmeul din dreapta, mai mare cu 1-2 ani, care țipă, se zbate, se agită ca Pepsi, tactici diversificate… fiecare copil cu stilul său. „Wow, al meu e acolo” îmi spun și ajung repede pe câmpul de luptă.
– Haiduc, care-i treaba?
– Păi e bățul meu și voia să mi-l smulgă din mână. I-am spus că nu vreau să i-l dau.
– Știi procedura. Dacă nu reușiți să rezolvați amiabil, se pune deoparte bățul până rezolvăm conflictul.
Zis și făcut, am luat bățul (zmeul a rămas uluit câteva secunde), haiducul se pune pe explicații, iar zmeul pe urlete. Încerc să inițiez o conversație, să propun o utilizare prin rotație a bățului, dar urletele din dreapta se transformă într-o criză cum rar am văzut, cu „Îl vreau, îl vreaaau!!!” la fiecare 5 secunde. Mama încerca să îl liniștească: „Uite că nu vrea să ți-l dea, hai că mai sunt și alte bețe!”. Rămân mască că atunci când un copilul nu are niciun fel de limite stabilite, nu i se atrage atenția asupra comportamentului inacceptabil, nu am văzut fermitate (nu duritate, nu violență, nu le confundăm), dar l-am văzut într-un târziu pe tatăl copilului care era nemuritor și rece, lăsând-o pe nevastă să se delecteze cu palme și picioare în timp ce încercă fără succes să îl târască pe zmeu la mașină. Ceva îmi spune că tatăl, cu ochii fixați în telefon, nu citea Luceafărul…
– Haiducule, înțeleg că te jucai tu cu bățul și că el s-a comportat neadecvat, foarte bine că nu ai cedat în fața unui astfel de comportament, îi spun eu mai în șoaptă, dar ar fi ok să fac eu pe Solomon (am mai vorbit despre el) și să rup în două bățul, ca să aveți fiecare o bucată, că mă dor urechile de cât țipă (nu mă judecați, aproape că îți sângerau urechile)?
– Nu! – scurt, clar enunțat și la obiect.
Într-un final, zmeul a fost luat pe sus cu mari greutăți de către mama lui și au trăit fericiți sau nu.
*** Morala***
Propoziția cheie în articol: „Uite că nu vrea să ți-l dea„. Adică nu e relevant că băiatul tău face o criză violentă și asurzitoare de egoism, că a smuls din mână, că nu și-a cerut scuze, că nu a dat niciun motiv sau argument pentru comportamentul său, că cei doi copii se puteau lovi etc… La vremuri noi, oameni , mecanisme și mentalități vechi. Presupun că acel copil a fost învățat că totul i se cuvine, că făcând crize va obține ce vrea. Că i se va permite orice, și în situații în care copii pot lovi alți copii. Un părinte depășit de situație, altul indiferent până în punctul în care abia îți dai seama că e părinte. Comunicare fără nici un fel de substanță sau de obiectiv între părinte și copil, educație inexistentă, ce va forma tineri egoiști, fixați pe perspectiva lor, fără empatie sau conștiință socială, fără aptitudini de colaborare în societate, fără să înțeleagă răspunderea sau bunul simț. Sunt doar expresia formelor fără fond, într-o Românie care încearcă să se occidentalizeze cu frâna de mână trasă din cauza convulsiilor vechilor metehne: indiferență și proastă creștere.
